Singurul lucru de care mi-e frică
este frica și, dacă-aș putea s-o înfrunt,
singurul lucru de care mi-ar fi frică
ar fi puterea de a reuși să înfrunt frica.
Apoi, dacă aș avea puterea-n mâini
și aș controla-o permanent,
mi-ar fi frică de controlul aproape suprem.
Și dacă acest control mi-ar fi în totalitate
prieten, mi-ar fi frică de prietenie.
Ce e prietenia? Ce înseamnă?
Dacă aș afla ce înseamnă cu adevărat prietenia,
mi-ar mai fi frică de un singur ceva:
de omul din mine care a reușit să străpungă
toate aceste frici, iar omul din mine nu-l poate
învinge nimeni, decât Dumnezeu;
iar asta ar însemna să-mi fie frică de El.
Însă nu mi-e frică, fiindcă prezența Lui o cred.
Așadar, mi-a rămas să-mi fie frică de omul
care zace în mine și care râde, plânge, visează,
naște, apoi iar râde și iar plânge și tot așa
până când nu voi mai ști nimic de el.
Până când nu voi mai sufla nicio respirație,
niciun cuvânt, nimic, până când voi fi mort.
Iar atunci nu-mi va fi frică de moarte,
fiindcă am s-o cunosc, am s-o îmbrățișez
și-am să-i fredonez sunetele fricii,
sunetele puterii, sunetele controlului aproape suprem,
sunetele prieteniei, sunetele omului înviat din mine,
sunetele Lui, sunetele mele șterse din nota Sol.