H2O + LIFE = HAPPY UNIVERSE

Trăim într-o lume în care se nasc muritori și-n care unul câte unul mor de mai multe ori. Asta este cea mai tare cugetare a lui Zeus. El, milosul, a petrecut o noapte întreagă în barul Maniac Buffalo, de pe strada Johnson Rawy, din Canterbury, acolo unde a simțit pentru prima oară mirosul de sânge uman, mirsoul ei care pătrundea prin tot localul, scurgându-se prin pielea lui, apoi intrând tacticos prin venele sale morbide, și mai mai mult decât atât, a privit pentru prima dată, obsesia sexuală precoce vizavi de o femeie handicapată. Săracul, Zeus, nu cunoștea forma umană în normalitatea sa, nu putea avea pretenții de a uniformiza zeii lui cu oamenii Pământului. Chiar într-o conferință susținută la Palatul Buckingham a declarat că „Zeii sunt locuitorii de drept ai acestei planete, la fel ca și oamenii.”, se zvîrcolea în fotoliul tapițat cu mătase naturală de culoare verde-kaki și nu reușea să atragă niciun zâmbet pe chipurile albe ale mai marilor conducători.
Noaptea s-a așternut în Canterbury, iar mașinile au adormit o dată cu ziua plină de calorii. El, Zeus, s-a așezat confortabil în patul său și-a mestecat aproximativ două ore mâncare chinezească, până a adormit. Dimineața nu s-a mai trezit zeu, s-a trezit un fel de om (fie, cum vă place vouă, semi-zeu). Și-a ridicat sufletul până-n tavan, l-a izbit de candelabru și l-a îngropat în acea seară la marginea orașului. Lumea îl căuta, însă nu-l găsea, era dispărut oare pentru totdeauna?! Mirificii cercetători au descoperit însă un fir de păr, firul de păr al lui Zeus, și-au fost cutremurați imediat ce l-au atins. Pielea lor s-a transformat într-o smoală letală, invincibilă, acoperindu-le până și unghiile. Societatea s-a distrus și-au intervenit monștrii sacrii, venind în cârduri spre locul faptei. S-a născut și Harry Potter. A acoperit întreaga planetă. S-au demoralizat cu toții și-au devenit niște semi-zei (căci așa vă place vouă) absurzi, triști, plini de ură și răutate.

Adică tu, Zeus, ai adus lumea în halul ăsta, tu ai preacurvit și-ai omorât cultura, pacea, frumosul. Rușine ție și celor ce te-au născut, din dragostea lor, din dragostea zeilor, s-a încheiat capitolul “omenirea”.

Adică tu, Zeus.

Mă tem c-am să devin un flash man. 

Da, mă tem de asta. În fapt, am urinat aseară pe clopotul lui Mitică și nu m-am simțit bine; acum regret pentru fapta ce-am comis-o. Nu era necesar să dizolv existența unui lucru într-altul, însă mi-a fost cu neputință să zac în mine cu atâtea toxine. Inevitabil am sunat-o pe Coco, în timp ce-mi presăram cu mâinile sarea urinară. A simțit că e ceva putred pe linia telefonică și pentru asta mi-a vorbit cu același ton cu care ne vorbea o dată, răposatul – Ceaușescu. Acum, în minutul cinci, am să-mi deschid larg mâinile și-am să le arunc în față, înspre majoritatea oamenilor de tipul flash man. 
Mă tem c-am să devin un flash man, ultimul sau primul, e același lucru. Mă tem că o să prezic viitorul în cristale de București și că o să aduc la cunoștință trecutul nu prea pozitiv al vremurilor deja apuse pe placa de bronz pe care scrie “Nu depășiți limita de comunism!”. 
N-am s-o depășesc, căci, la urma urmei eram mult prea mic pe-atunci. Aveam doar un an. Un an de comunism, și-atât. Fantastic! Mirobolant! Dar, de ce se tot vorbește despre reîntoarcerea comunismului în România?! Poate pentru că El îmi dorește să aflu și să simt și eu trepidațiile tovarășilor, să mănânc și eu câte-un ou fiert după ce am stat la coadă patru ore să-l achiziționez. 
Mă tem că oamenii se vor schimba în rău, mă tem că niciodată nu vom vorbi o singură limbă, o limbă universală, mă tem că n-o să ne mai putem iubi la munte sau la mare pe plajă cu securiștii în spatele nostru, mă mai tem de faptul că străzile se vor deforma și se vor topi în pământul arid al timpului deja mort. Și? Ce-i cu asta? De ce trebuie să-mi fac atâtea griji? 
Nu știu. Poate pentru că umanitatea s-a întors cu fundul în sus. Poate pentru că sistemul de astăzi va distruge ceea ce n-au reușit să distrugă alții în urma lor. Flash mens vor fi de acum înainte niște roboți cu capete de oameni stricați și se vor divide cu câte-un ac sau cu câte-un compresor. Se vor intensifica mișcările corpului, vor ajunge la o viteză de 100 km/h. Vom muri mult mai rapid decât au murit cei din armata lui Ștefan Cel Mare. Și asta pentru că nimeni nu va schimba nimic în patria noastră post-comunistă. 
Mă tem că arta modernă va ajunge să fie o artă anonimă. Mă tem că ceea ce-am să scriu în timpul vieții mele, n-o să ajungă unde vreau eu să ajungă.

Mă tem că cititorii mei îmi vor citi aberațiile în deșert, în deșertul României moderne.  

Iluzia s-a dezasamblat în același timp cu intrarea mea în spațiul purpuriu al mediocrității subterane, în București. Am comis-o încă o dată, fără intenție, am călcat pentru a doua oară pragul dintre lumea reală murdară și lumea reală întunecată, acolo unde umanitățile stau cu fundul în sus și citesc teatrul clasic, căci cei ce preferă teatrul contemporan, o fac, citind din stând în mâini. Observasem cu o oarecare non-șalanță trivialitatea dintre arhietipurile de aurolaci născuți și crescuți în subteran, față de aurolacii terani de pe bulevardul Kogălniceanu, spre exemplu. Aceștia din urmă se retrag prin trei pași mărunți, privind către ochii tău rozalii, murmurând către un spațiu abisal care-ți înnoadă gândurile pe moment și, care, te macină timp de câteva zile profund. Nu recunosc faptul că imaginația mea se putea apuca de jucat poker la ora fixă, la ora miezului de noapte, încercând în același sens să procreeze aurolaci cu cravate subțiri, negre încovoiate de gâtul lor blajin, cu buba lui Adam scoasă la înaintare și cu costumul elegant, de aceeași culoare, care îi înveșmânta trupurile schiloade. Însă, mi-am dat seama, ce-i drept destul de greu, că acești subterani oameni, au un plus de spirit tipic Brahmanilor, au un fel de a spune pe buze: „Atât mai am de mâncare, uite, vezi?!”. Curios este motivul pentru care punga plină cu oxigen second-hand, se întrerupe de fiecare dată în pumnul lor al mâinii stângi, iar urmarea aceste întreruperi nu duce decât la utilizarea comunicării non-verbale, înfăptuită cu multă grijă și inteligență. 

*Se va deschide magazinul PROCOPOCOP, mâine. 

Și, printre altele, am de rezolvat un mandat de percheziție în casa domnului Stankievici. Mă prezint imediat, la comanda domnului inspector. În această casă, bulbucată și întortocheată, se ascunde cinci kg de substanțe halucinogene. De evitat respirația profundă în lipsa de oxigen. Cum se plimba câinele domnului Stankievici prin livingul imens si verzuliu așa mă plimbam și eu cu mâinile înfipte-n buzunarele adânci de la pantalonii negrii de mătase pe care îi purtam pentru prima oară, îmi fuseseră oferiți cadou de către mătușa mea, Tania. Nu găseam nimic, iar trei ore aproape trecuseră. Mă epuizaseră gesturile tacticoase cu care scormoneam prin rafturi, biblioteci, sertare, dulapuri, cutii și sticle opace. Am renunțat, iar domnul Stankievici a fost declarat liber. Liber pentru libertatea inexistentă. 

Libertatea nu înseamnă nimic altceva decât o plimbare printre gratiile invizibile ale societății în care trăim simplu și modest, fără nicio pată de culoare, fie ea rece sau caldă. 

Am săpat în destin, milenii de dinți sfărâmați și goi, dinți care mi-au curs prin gură până în lanțul oaselor mele de la picioare. Cufărul cu obiecte vechi se înnoiește pe zi ce trece, iar asta va schimba destinul unui om stors de pluritatea emfazei spirituale. Dialectica dezvoltată de Kant mi-a smuls un surâs plin de candoare, fără ca, nici măcar ușa de la living să se trântească în semn de protest. L-am cunoscut pe Kant când aveam treizeci și patru de ani. Seara aceea mi-a adus pentru prima oară o vizibilitate pură a omenirii și a oamenilor idioți în special. Dacă ești idiot, aruncă-te în lagărele ex-sovietice și strigă cu toată puterea ta: „Trăiască Lenin!”. N-ar face nimeni niciun pas înapoi, toți ar înainta într-o clipită și s-ar prelinge pe asfaltul îmbâcsit al orașului numit „Tortura City”. Și așa am bodogănit mai tot timpul arta contemporană, implicit a impresioniștilor. Cât despre suprarealiști, am avut de fiecare dată o părere pozitivă, nu m-au lovit niciodată, cu nicio operă de artă, mi-au dar în schimb prilejul de a gândi mult timp la ceea ce se petrece-n picturile suprarealiste. Dali, Salvador Dali mi-a transmis de dincolo că profesorul său Andre Breton, mentorul său, a fost până la urmă un pupincurist, un profesor de valoare dar needucat în privința oamenilor cu reale talente, așa cum a fost Dali. În jurnalul lui – Jurnalul unui geniu – o aseamănă pe Gala, femeia de care el a fost supraîndrăgostit, cu un rinocer aurit, cu o rază de soare supraîncălzită, care emană dragoste de fiecare dată când întunecarea globală va mistui întregul pământ. 
Cât despre tevatura făcută de către ingenioșii aspiranți al premiului Nobel pentru literatură în ultimile trei decenii, nu pot spune mare lucru. Se fac mișmașuri, se învârt roțile cum comandă cei de sus, iar Cărtărescu n-a câștigat nici de data aceasta. Poate nu merita, o să-mi spuneți, eh bine, nu merita, dar de ce a fos nominalizat atunci?!

____ 

Foto: Salvador Dali

PAST plus PRESENT is FUTURE time.

Corespondența letală către comunism se va face atașând orice doriți pe adresa de e-mail: comunism@comunism.com (com de la comunism).

Live in the MODERN Times / CLASSIC or MODERN represent PASTARNIC Art (soon).

N-am scris niciodată despre mine, și nici n-am s-o fac. Nu am de ce, care ar fi motivul?! Cine ar vrea să mă cunoască atât de mult, încât să-și dorească asta, să scriu despre problemele mele, despre trăirile mele, despre confuziile mele, despre orice altceva legat de mine?! Există cineva?! Nu știam. Atunci dacă există, să mă contacteze. Exist, sunt printre oamenii comuni, sunt printre cei ce merg pe stradă, prin metrou, prin mijloacele de transport în comun, sunt dispus să discut cu oricine. Așadar, care ar fi motivul, acum, după ce am lămurit problema?! Niciunul… sau poate este vreun motiv ascuns printre dinții de oțel care macină tot ce prind. Ori poate că nu, cine știe, cine dracului știe ceva în ziua de azi. Nu știe nimeni nimic. N-am cum să cred asta, orice mi-ați spune. Intenționez să înființez o asociație care să permită cunoașterea interumană la nivel mondial. Când cineva dorește să cunoască o persoană, să vină la asociația asta, la acest sediu care nu produce bani, ci doar îi arde. 
Inevitabil va găsi o persoană interesantă, creativă, cu simțul umorului, efervescentă, fosforescentă, invizibilă pentru cei ce nu cred în ceea ce văd. Ha! Am uitat să prezint. Idiotul de mine. Sunt un idiot, un impecabil idiot de nota x. Cum să uit așa ceva, nu se poate, ține de lipsă de educație, amice. 
Mă numesc cum mă numesc și trăiesc unde trăiesc. Nu sunt căsătorit, cel puțin nu cu actele depuse la starea civilă. Nu am pasiuni, îmi place doar să citesc ceea ce alții n-au citit. Nu sunt gurmand, nu comit erori, decât în cazuri extreme. Nu privesc oamenii din față, decât atunci când mă întorc cu fața înspre fața lor. Mișc din mâini de patru sute patruzeci și patru de ori. Îmi înghit saliva doar atunci când n-o pot scuipa (ori da afară). Merg ca orice om normal, cu mâinile-n jos și cu picioarele ridicate. Amețesc des, mai ales atunci când mă uit în jos (da, sunt înalt, foarte înalt). Și n-am nicio problemă cu rasele roșii. Și nici cu cele negre. Cu cele galbene, cu atât mai puțin. 

(momentul de pauză) 

Scena a început să se balanseze. Se clatină-n stânga și-n dreapta de ceva timp, însă nimeni nu a căzut. Toți oamenii admiră fără nicio teamă imaginea lumii prăbușindu-se, știind că scena asta nu se va prăbuși niciodată. N-are cum… e prea neagră și prea în miniatură, privită de sus. Condoleanțele mele față de voi sunt cât se poate de sincere, n-am niciun motiv să mint sau să-mi plasez pe față o altă față falsă (același lucru spus de două ori consecutiv, idiotule). 
Femeia din spatele meu se cațără pe o statuie, cred că e statuia ăluia care a descoperit Luna. Și… Soarele. Pământul l-am descoperit eu, n-am fost primul și nu sunt nici ultimul. L-am descoperit cu puțin timp în urmă, atunci când picioarele mele se încrucișaseră într-o fracțiune de secundă, fără ca eu să mă zbat și devin paranoic. Am privit în jos și-am observat că ele (picioarele) stau rezemate de ceva, de ceva dur. Acel ceva era Pământul. Un Pământ care zâmbește la fiecare atingere a picioarelor mele, iar asta mă face să nu clachez niciodată. Asta mă face să nu vorbesc niciodată despre mine, fiindcă îmi e de-ajuns să știu că Pământul mă cunoaște.

Baby –

Accept situația, așa a fost dat să fie. Accept și punct. 

Când Lorgki ar spune într-un moment neprielnic că maturitatea se distinge de adolescență numai prin tehnica râsului, atunci eu mi-aș face bagajul și aș fugi pe o insulă plină de muște, țânțari și nisip. Și asta pentru că niciodată nu mi-a plăcut să se facă diferența râsului dintre un om matur și un adolescent. Efervescența tehnicii și a diferenței în mod special, se face vizibilă atunci când pui un copil lângă un om matur. Râsul se agață de toate ștergătoarele mașinilor ce aleargă prin oraș, de copacii netăiați de pe marginile șoselelor, de aripile păsărilor care croncănesc sau râd la unison cu oamenii exteriori din cei interiori și de mai toate lucrurile pure și simple. 
Lorgki a spus: „Niciodată nu am râs cu poftă, niciodată nu am râs atât de tare, încât să-mi înghit limba. Dar limba încă o mai am în gură, mi-o păstrez pentru zilele negre. Scot limba la ele și le râd în față, fără nicio jenă, căci așa-i politicos.”
Anti-râsul, râsoteca care s-a deschis la colțul bulevardului principal, aici unde noi ne mângâiem cu silă trupul are un element esențial care aspiră la duritate și longevitate. Nu este imensă, dar nici mică. Este potrivită, este un cabinet medical, întocmai un cabinet medical care ajută la dispariția fețelor posomorâte lipite de oameni, marea lor majoritate. Lorgki a fost acolo, mi-a povestit aproape tot, în afară de momentul acela în care s-a culcat cu secretara acestui cabinet. Mi-a spus că în prima cameră te primește o femeie la vreo 35 de ani, înaltă, blondă, cu ochii verzi care îți zâmbește tot timpul. Vorbește peltic, însă vocea ei te marchează, cel puțin pe Lorgki. l-a marcat. Apoi te conduce, ținându-te de mâna dreaptă în următoare cameră, acolo unde se află medicul, medicul de la secția râsologie. Un bătrânel la vreo 60 de ani, făcut să râdă tot timpul, cu pantaloni albi de medic, cu o cămasă hawaiană de modă veche și cu un telescop atârnat de gât. Te primește, te așează pe un scaun foarte comod și te ascultă. Râzi! Râzi, am zis. El, Lorgki, nimic. Am zis să râzi, dacă nu râzi o să te eutanasiez. Lorgki a schițat un râs absurd care i-a acoperit doar jumătate din față. Mușchii faciali lucrau, se încordau, dar nu la maximum. Râzi mai tare, râsul face bine, râsul este potent, râsul de înveselește, râsul îți dă poftă de sex sau de dragoste, depinde ce preferi, râsul te relaxează, râsul de culcă și te trezește alt om, râsul nu minte niciodată, râsul nu doarme, pentru că dormi tu, iar el te veghează, deci râsul te veghează, râsul te scarpină, râsul te învie în orice moment, râsul… Gata! Am înțeles. Am râs destul, îmi ajunge. Promit c-o să râd de acum înainte tot timpul. 

Râsul te poate omorî… 

Lorgki?! Lorgki, unde ești? Te caută soția ta… Lorgki?!