Uneori te macină sunetul, așa-i?

Te strâmbă, te malformează, așa-i?

Uneori calci pe sticlă și nu-ți dai seama
de ce nervul trigemen se zbate ca o muscă
închisă într-o veioză aurie, luxuriantă, așa-i?

Și mai mult de-atât, mizezi pe sângele ei,
că sângele ei te-ar salva de la o moarte subită,
că marca înregistrată este Red Dream, 
însă unde este dreptul de autor, al cui este,
și mai minți că statuia lui Dali ți-a fost furată,
cum c-ar râde în valuri oceanul iar peștii ar citi Kafka, 
am dreptate, așa-i?

Am dreptate când afirm că idioțenia sculată în patul ei
te-a remediat pe moment, timp de câteva secunde 
și nasturii aurii zdrobesc ușa murdară de Red Dream, așa-i?

Nu mai fi un ticălos și recunoaște. 
Recunoaște, acum, până nu e prea devreme să-ți treacă minutul, 
să te părăsească, să-ți fure amanta și să plece la Cannes, 
să facă dragoste pe covorul Red Dream.

Ascultă-l și pe Dali, minunează-te orbule, 
privește latura pozitivă, calcă pe cioburile tablourilor lui,
emană curent suprarealist și nu mai zace ca un trântor de doi lei.

Uneori te macină imaginea, așa-i?

Te deformează, te înnegrește, așa-i?

Și pentru asta ai mâncat pietre stoarse la pârnaie 
timp de cinci ani, așa-i?

Recunoaște. 
Recunoaște, acum.
Recunoaște, până nu mă răzgândesc și te iau cu mine.
Recunoaște că Red Dream poate exista numai în iad.
Recunoaște că tu vei privi cu ochii pe jumătate închiși,
paradisul raiului și-al drogaților care au ajuns în el, din greșeală.

Recunoaște, recunoaște, recunoaște că nu ști nimic,
că ai înțeles aproape nimic, că Red Dream nu înseamnă nimic,
că recunoașterea ta e falsă, recunoaște că poți să recunoști
măcar o dată un singur adevăr:

Red Dream.

.maerD deR