O întrebare la care am gândit aproape un an de zile. Și, printr-un fel de a spune – întâmplare – am ajuns la o concluzie măreață, măreață pentru mine, minoră pentru voi, cititorii. Am cuprins de-a lungul acestui timp câteva dintre momentele ce trebuie înfăptuite în viața unui tânăr scriitor neconsacrat, modest și plin de falsitate. Da, falsitate, ați citit bine, chiar extrem de bine, aveți îndemănarea această, vă felicit. Fals, sunt fals pentru că eu îi copiez pe ceilalți și, mai ales pe mine. Încerc prin diferite mijloace să culeg fel de fel de ironii, cugetări, sinonime, omonime de la alții și să le traduc cu ajutorul limbajului, limbajului meu. Scriu teatru pentru că vreau să devin un fel de geniul Ionesco, Eugene Ionesco sau de ce nu, un fel de maestrul Vișniec, Matei, desigur. Cum? Nu vă vine să credeți? Vă implor să credeți asta, fiindcă așa este. Până nu mă aseamănă domnii de la Uniunea Scriitorilor ca fiind unul de-alde-esco sau de-alde-niec, nu mă voi simți liniștit, calm, relaxat. 
Și vă voi spune cum am să și fac: întâi va trebui să ajung ca Peca, Ștefan Peca, apoi s-ajung ca Ignat, Mihai Ignat, după care mă voi apropia cu pași mărunți dar siguri de Vișniec sau Ionesco, după preferințe. Dacă voi scrie vreodată o piesă despre comunism, chiar dacă îmi displace subiectul ăsta răsuflat, va fi obligatorie asemănarea piesei mele cu cea a lui Vișniec – Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal – iar dacă voi scrie, și voi scrie o piesă aparținând teatrului absurd, va fi obligatorie aceeași asemănare cu – Lecția – sau – Cântăreața cheală – Ionesco. Și când voi ajunge la nivelul ăla, mă voi întoarce cu privirea către voi, și n-o să vă mai bag în seamă, o să fug în Franța, țara adoptivă a dramaturgilor români, și acolo voi rămâne. Voi scăpa de inșii români, de prieteni, de amici, de iubite, de amante, de curve, de drogați, de toți. Eh? Cum sună asta? Sună bine, chiar foarte bine. Pe semne că am planuri mari pentru viitorul meu însorit din Paris, și asta nu e nimic. După ce voi intra în Academia Franceză, căci cea din România, îmi displace, voi scrie probabil o ultimă piesă, o piesă de adio, o piesă care va face referire la absurditatea oamenilor din România, o piesă care va stoarce tot puroiul strâns de-a lungul anilor trecuți. 
Și-apoi voi putea muri liniștit. Voi avea grijă ca nevasta mea ori amanta ori ea, să-mi clădească o arhivă cu toate operele mele, iar după să le dea foc în centrul Parisului sau poate chiar în centrul Bucureștiului, aici-colea la Universitate. Și-atunci, să nu vă prind că veți alerga disperați cu gălețile de apă în mână sau că veți suna de urgență la 112, pentru a chema pompierii să stingă focul și să mai salvați ceva, orice. Să nu vă prind, căci mă voi supăra crunt și n-o să vă iert niciodată. Și nu pentru că nu știu să iert, ci pentru că nu meritați. Clar? 

La revedere, domnilor, doamnelor!